Cu tine în afara mea

Cad stropi de ploaie reci pe geam,

Sunt umbre negre-n noapte

Și gânduri ce m-apasă am,

Prin tâmple mii de șoapte...

Sunt cărți în juru-mi zeci și zeci,

Cafeaua-n ceașcă-mi zace,

Tu prin caimac chipu-ți petreci

Și nu vrei să-mi dai pace. 

Aș vrea să scriu cam tot ce simt, 

Să mă desprind de tine, 

Însă știu c-am să mă mint

Și tot nu-mi va fi . 

Mă uit la ceas și mă gândesc

Cum zboară timpul meu

Și cât aș vrea să m-odihnesc, 

Dar să m-opresc mi-e greu...

Și știu că va veni o zi

Când chipu-ți se va duce,

Când umbrele acelea vii

Ochii o să-mi culce.

Numai atunci nu-ți voi cerși

Nimic din ce-azi îți cer

Și greu s-accept nu-mi va mai fi

Că totu-i efemer. 

Numai atunci n-am să-ți mai scriu,

Ci mai degrabă voi tăcea

Ca să resimt amorul viu

Cu tine în afara mea. 

Vinul

Ți s-a spart între buze
Și a curs
În prelungiri de meduze,
În bucăți de amar.


Iarăși tu,
Ca o gură,
ți-ai frânt gustul
de zgură
și de sticla de vin.


Ca o gură…
Ca o gură de sticlă
Și o gură de vin,
Într-o mână
O mare
În cealaltă senin
Și un ochi
Spânzurat de ispită.


Tu

Ca o macara cu artere
Ridici ciobul din buze
Și buza din miere
și mierea din vin-
un ochi
ți-e… în chin,
un deget
de înec
și tot gură rămâi
când crapi vinul
în dulce și sec.

Ești un fel de târziu
ca de ceață
și înghiți cuvinte și aripi
dacă ți-e greață.
ești ca o cafea
cu zaharu-n plic
dar rămâi ca o gură
și te-mbeți din nimic.

Doar că vinul ți s-a spart în buze...

Ecou

Vino veșted și te-așează-n vii de struguri albi
Unde păgâne duhuri vor petrece vinul pe buzele tale!
Un gust amar și dulce,
Mirosul de verdeață,
Vino verde și pătrunde
în inima-mi de gheață!
Vino val de verde vorbă
sub seninul sens subtil,

Vino-n veci veninul vocii
să sorbească Sol senil.

Dă-mi din dar dorul de ducă,
loc deloc să n-am în loc,
Dă-mi din dar dureri de dor,
dă-mi în loc să n-am deloc!
Într-a ta târcoală tace
Un orgoliu stânjenit...
Cum ar fi să-l lași în pace?
Lasă-ți eul dojenit
să cunoască libertatatea,
să se-apuce de iubit!

Sufletu-mi e plămădeala
mult lăsată la dospit;
Inima-ți este cuptorul
unde-ar sta la rumenit.

Teamă ți-e de duhuri rele?
Doar păgâne-s ale mele;
sunt regină printre ele
și nu-s regina celor rele.
Dă-mi iubirea ta din minte
Să mă cuprindă-n istețimi,
Să-mi alerteze iute pulsul,
Să simt fiori din adâncimi.

Te-aștept în patu-mi gol și sumbru
Să-mi luminezi somnul cel gol,
Te-aștept să-mi vii cu pasul sobru
Să-mi dai inimii un rol!
Dar vino și descătușează
Regina de stafii tăcute,
Dar vino verde și dă viață
Unei femei demult pierdute.

E cenușiu și rece patul,
iar baldachinul învechit...
Te-aștept să vii deși nu știu
De mai trăiesc sau am murit.

Proiecții spectrale

Văd albe văluri mătăsoase

și umbre reci ce se-nconvoaie,

văd lumi distincte ce mă cheamă,

văd îngeri rătăciți prin ploaie.

Și simt pe pielea mea cum geme

chipul tristei măști a minții

-iubiri, pahare, cărți, prieteni-

sunt doar memorii de-ale vieții.

O casă veche, solitară

îmi găzduiește mii de gânduri,

iar fumul iese din țigară

și se prelinge peste scânduri.

Un scârțâit morbid mi-alungă

șoapte bântuind prin casă...

sunt doar angoase-n așternut

căci de iubiri nici că-mi mai pasă.

Se lasă noaptea tristă,

se scurg iubiri pierdute,

sub așternuturi goale

aleargă șoapte mute

și fumul de țigară

se-ntinde peste mine,

îmi mângâie tot trupul

dinspre arcadă-n jos,

pe nas,

pe buze,

gât,

pe sâni,

buric și coapse...

Îmi spune că-i iubirea 

cu amintiri rămase.

Sunt doar minciuni ce mistuiesc

prin lumea asta efemeră

așa cum toți îmbătrânesc

decepționați și totuși speră.

Distorsionarea unei realităţi predefinite

Femeie...
un gol stingher sălăşluieşte-n tine, femeie!

E şarpele ce sâsâie în măduva spinării tale,
femeie,
şi-ţi cutremură trupul bolnav, femeie!
Rătăcind într-un decor campestru, restrânge-ţi goliciunea şi dă-le ochilor să poarte plăcerea lumii şi a trupului.
Femeie,
iubirea nu-i decât un mit
 ispititor, râvnit,
dar nu uita cumva vreodată...
Mitu-i mit.
Şi viaţa însăşi este-un vis.
Deschide ale morţii porţi
şi vei zbura, tu, pasăre măiastră
aşa cum niciodată n-ai să poţi
nici chiar în zarea limpede de-albastră.

Ce-i drept...
exuberanţa roşului din iad nu compensează calmul unui cer senin,
dar nu-i decât iluzie,
femeie,
imagine distorsionată.
Plăcerea e intensitate şi asta cere, femeie.
Iadul cere chin
acelora ce-i aparţin.
Din neguri fumegând survin
gargui pribegi cu chip placid
ce cremaţiunea ţi-o decid
şi-n Iad de-a pururi te închid.
Dar nu te teme, femeie!
Matca focului nu doare aşa ca cea a poftei de iubire.
Aură diurnă, deşi văpăi pe trup,
decât efervescenţă de suflet abătut.

Ispite Bachusiene

Un bob de strugure pluteşte
În vinul dulce din pahar.
E roşu vinul şi se varsă
Pe lemnul mesei dintr-un bar.

Strugurele-i în pahar.
Cu degetu-l petrec în gol...
-Să-l gust? mă-ntreb.Dacă-i amar?
Cu toate că-i ispititor...

Dar mă gândesc că nu-i frumos
Şi-l las uitându-l în pahar.
În jur pluteşte un miros
Respingător de bar murdar.

Prin mine tu

Să gust paharul tău cu vin
Cum aş gusta buzele tale...
Să-mi vindec trupul cu venin
La gândul amintirii tale.

Să te privesc la fel cum fiara
Privea în ochi gladiatorul...
Să plâng tăcut atunci când seara
Va-nsămânţa de tine dorul.

Căci cartilaju-mi mi se frânge
De când patu-mi-e sicriu,
Aşternutul plin cu sânge
M-acoperă în timp ce scriu.

Să-mi vindec trupul cu venin
Ca rănile-mi împuroiate
Să nu mai doară când mă-nclin
Spre amintiri demult uitate.

Cuvânt nu doar în minte şi-n suflet

Aş iubi cuvintele
de vreme ce-ar fi suflete
şi le iubesc de-atâtea ori de câte
le-ntâlnesc însufleţite.

Şi le-aş iubi,de altfel,
de vreme ce-ar fi flori
şi le iubesc de-atâtea ori de câte
prin rânduirea simpl-a lor
sunt lacrimi înflorite.

Aş iubi cuvintele
de vreme ce-ar fi ochi
şi le iubesc de-atâtea ori de câte
simt că mă privesc.

Şi le-aş iubi mai mult
dac-ar fi morminte
şi le iubesc de-atâtea ori de câte,
deşi înmărmurite,
mă tulbură tăcerea lor.

Debandada nocturnă

Şi i-am simţit căldura buzelor moi
străbătându-mi trupul
precum simt
corzile chitarei căldura
degetelor vibrând la fiecare atingere.

M-am bucurat de el
precum se bucură copiii de primăvară,
când
conceptul renaşterii ia fiinţă,
iar iluzia iubirii prinde aripi.

L-am atins cu atâta ardoare
precum atinge ploaia pământul,
aşa cum umbra
nopţii atinge văzduhul
când androginul se uneşte-n poeme.

M-am bucurat de el,
i-am simţit căldura buzelor moi,
l-am atins cu atâta ardoare,
dar ne-am prăbuşit amândoi
într-un ocean infinit cu noroi
în care toţi plâng că-s goi.

De ce nu pot privi înapoi?
De ce s-au pornit orizontalele ploi?
Explozii şi tunuri anunţă război,
Pielea-mi se umple de galben puroi,
În juru-mi duhneşte a putred gunoi.

Închizându-mi ochii mă văd
Cum de-o mână te-apuc şi te trag
din marele ocean plin de noroi
Ne înălţăm treptat ca nişte eroi
Şi ţi-am simţit căldura buzelor moi,
M-am bucurat de tine
Şi te-am atins cu atâta ardoare
La fel cum un pictor pune culoare
într-un tablou presărat de albă ninsoare.

Neguri vremelnice

Fum,mult fum şi ceaţă.
E negru,prea negru şi ...
De ce tace trenul venind către mine?
Oare cum nu aud scârţâitul pe şine?

Şi vântul bate.
Miros de câmp îmbietor,
Miros de flori,de primăvară.
E soare,soare ce iese dintre nori
Şi mă bucur de toate,
Căci trenul se-ndreaptă spre mine,
Dar eu nu aud scârţâitul pe şine
Şi tac aşteptând ca ziua de mâine
Să zacă-n neant fără ruşine.

Iar trenul tace pe şine.