Ispite Bachusiene

Un bob de strugure pluteşte
În vinul dulce din pahar.
E roşu vinul şi se varsă
Pe lemnul mesei dintr-un bar.

Strugurele-i în pahar.
Cu degetu-l petrec în gol...
-Să-l gust? mă-ntreb.Dacă-i amar?
Cu toate că-i ispititor...

Dar mă gândesc că nu-i frumos
Şi-l las uitându-l în pahar.
În jur pluteşte un miros
Respingător de bar murdar.

Prin mine tu

Să gust paharul tău cu vin
Cum aş gusta buzele tale...
Să-mi vindec trupul cu venin
La gândul amintirii tale.

Să te privesc la fel cum fiara
Privea în ochi gladiatorul...
Să plâng tăcut atunci când seara
Va-nsămânţa de tine dorul.

Căci cartilaju-mi mi se frânge
De când patu-mi-e sicriu,
Aşternutul plin cu sânge
M-acoperă în timp ce scriu.

Să-mi vindec trupul cu venin
Ca rănile-mi împuroiate
Să nu mai doară când mă-nclin
Spre amintiri demult uitate.

Cuvânt nu doar în minte şi-n suflet

Aş iubi cuvintele
de vreme ce-ar fi suflete
şi le iubesc de-atâtea ori de câte
le-ntâlnesc însufleţite.

Şi le-aş iubi,de altfel,
de vreme ce-ar fi flori
şi le iubesc de-atâtea ori de câte
prin rânduirea simpl-a lor
sunt lacrimi înflorite.

Aş iubi cuvintele
de vreme ce-ar fi ochi
şi le iubesc de-atâtea ori de câte
simt că mă privesc.

Şi le-aş iubi mai mult
dac-ar fi morminte
şi le iubesc de-atâtea ori de câte,
deşi înmărmurite,
mă tulbură tăcerea lor.

Debandada nocturnă

Şi i-am simţit căldura buzelor moi
străbătându-mi trupul
precum simt
corzile chitarei căldura
degetelor vibrând la fiecare atingere.

M-am bucurat de el
precum se bucură copiii de primăvară,
când
conceptul renaşterii ia fiinţă,
iar iluzia iubirii prinde aripi.

L-am atins cu atâta ardoare
precum atinge ploaia pământul,
aşa cum umbra
nopţii atinge văzduhul
când androginul se uneşte-n poeme.

M-am bucurat de el,
i-am simţit căldura buzelor moi,
l-am atins cu atâta ardoare,
dar ne-am prăbuşit amândoi
într-un ocean infinit cu noroi
în care toţi plâng că-s goi.

De ce nu pot privi înapoi?
De ce s-au pornit orizontalele ploi?
Explozii şi tunuri anunţă război,
Pielea-mi se umple de galben puroi,
În juru-mi duhneşte a putred gunoi.

Închizându-mi ochii mă văd
Cum de-o mână te-apuc şi te trag
din marele ocean plin de noroi
Ne înălţăm treptat ca nişte eroi
Şi ţi-am simţit căldura buzelor moi,
M-am bucurat de tine
Şi te-am atins cu atâta ardoare
La fel cum un pictor pune culoare
într-un tablou presărat de albă ninsoare.

Neguri vremelnice

Fum,mult fum şi ceaţă.
E negru,prea negru şi ...
De ce tace trenul venind către mine?
Oare cum nu aud scârţâitul pe şine?

Şi vântul bate.
Miros de câmp îmbietor,
Miros de flori,de primăvară.
E soare,soare ce iese dintre nori
Şi mă bucur de toate,
Căci trenul se-ndreaptă spre mine,
Dar eu nu aud scârţâitul pe şine
Şi tac aşteptând ca ziua de mâine
Să zacă-n neant fără ruşine.

Iar trenul tace pe şine.

Porunca Demonului

Ploaia-i răspunsul din Iad,
iar vocea Satanei e vântul.

Rugina nu e culoare,
Voci mute şi reci clocotesc ,
soarele nu mai răsare,
ţigările nu-mi mai tihnesc.

Fulgii de nea se presară,
umbre ciudate-mi zâmbesc;
în grabă-mi aprind o ţigară,
picioru-n zăpadă-l rotesc.

Cântecul morţii mă cheamă,
îmi sprijin degete-n tâmple,
mă-ntreb de ce-mi este teamă,
ce poate să mi se întâmple.


Adulmec miros de cadavru,
Cu poftă trag din ţigară.
Aştept, dar degeaba aştept
Trenul s-ajungă în gară.

Soliloc

Ia,vino şi vorbeşte-mi!
te-ascult întreaga noapte...
Tăceri demonice mă-ndreaptă
spre tine printre şoapte.

Taina fiecărei clipe
ce arde timpul dintre noi
se-ascunde-n promisiuni deşarte
ce-au risipit mii de nevoi.

Ascult mereu durerea ta
prin ticăiala unui ceas.
Sorbind cafea,fumând tabac
conştientizez ce-a mai rămas.

O linişte prin clar-obscur;
doar ploaia-n geam îmi spune iar
că-s singură-ntr-un bar murdar
şi-n gură am un gust amar.

Cuget morbos

Fiecare dintre noi simte adevărul, puţini îl rostesc, puţini îl conştientizează şi mulţi îl caută mereu în ceilalţi sau în realitatea exterioară,neştiind că,după cum susţinea Sfântul Agustin,adevărul se află în noi înşine,bine tăinuit de un anume Master Interior.
.....................................................................................
Defineşte-mă drept o excepţie de la categorii, iar dacă nu îmi vei urma îndemnul, eu am, în schimb, certitudinea că vor exista momente în care glasul interior îţi va mărturisi de ce. Pentru mine este suficient.
.....................................................................................
Mi-am pierdut sufletul prin aşternuturi goale, am adulmecat mirosul unor dorinţe ipocrite, am adunat amintiri neînsemnate şi am gustat amarul unor săruturi reci, însă nu am atins nicio inimă.
.....................................................................................
Există două clase de oameni: cei ce sunt goi pe dinăuntru şi care mereu se luptă să arate că sunt bogaţi în exterior şi cei bogaţi în interior care mereu vor trece neobservaţi; cei care totuşi îi vor observa vor fi puţini şi vor trebui să le pătrundă cele mai profunde taine prin câştigul încrederii pentru totdeauna. Eu aş începe prin a lucra cu spiritul.
.....................................................................................
Încă n-am învăţat să preţuiesc iubirea celor puţini ce mi-o poartă, numai indiferenţa multora ce mă înconjoară.
.....................................................................................
Alegerea unui început de drum spre împlinirea ta ca om depinde de cunoaşterea propriului "eu".
.....................................................................................
În fiecare zi tot câte un actor de pe scena mea dispare. Se retrage în culise: culisele amintirilor cuprinse în formula "au fost odată". Dar piesa mea continuă cu actori noi şi sper ca finalul ei să fie spectaculos,realizat de cei mai buni.
......................................................................................
Cuvintele şi-au pierdut puterea şi tocmai din acest motiv valenţa cuvântului "dezamăgire" a atins apogeul, fiind plin de încărcătură emoţională,convingere absolută şi înţeles.
......................................................................................
Oamenii pe care îi văzusem puternici, se dovedesc a fi mai slabi decât mine. De ei simţeam nevoia să mă agăţ,însă am sfârşit prin a-i târî după mine,căci ghearele lor stau înfipte în carnea mea,provocând o durere insuportabilă. Trebuie să mă descotorosesc de ei.
......................................................................................
Tuturor celor ce au fost părtinitorii devenirii mele le port o nemărginită recunoştinţă. Fie ei buni sau răi deopotrivă, m-au îndrumat spre nefericirea ce azi ridică din punct de vedere valoric fericirea efemeră la cotele maxime ale trăirii intense.
.....................................................................................
Sinele, fiinţa noastră integrală, stă fără îndoială sub semnul întrebării. De teama răspunsurilor ce pot fi revelate prin simpla dezamorţire a inconştientului, ne convine plafonarea într-un sistem rigid al negării ce atrofiază raportarea la ceilalţi.
....................................................................................
Nicicând n-au fost mai liniştite apele care altminteri erau atât de tulburi. În ciuda oboselii, psihicul nu putea fi într-o stare mai potrivită decât acum, iar lumina pare să-şi facă loc printre simţuri inerte.
.....................................................................................
Priceperea la ceilalţi este direct proporţională cu priceperea la sine. Acordarea de sfaturi celorlalţi înseamnă îndrumarea propriului "eu" şi proiectarea năzuinţelor, aspiraţiilor şi dorinţelor noastre în vieţile altora.
......................................................................................
Cum poate fi numit acel sentiment ce ne devorează întreaga raţiune atunci când eul propriu intră într-o interdependenţă cu cel al altuia? De ce acest fapt constatat este atât de intens şi nepotrivit, plăcut şi necesar deopotrivă?