Sevraj

"Viaţa mea e rodul unei confuzii, unei echivocaţiuni divine.
Deşi accept această condiţie dumnezeiască
Caut totuşi calmul liricii poetice.
Eu am fost, sunt şi voi fi dulcea-otrav-a morţii,
Poţiune a lumii, compoziţie chimică a lacrimilor cu durerea,
Străpungerea inimilor sfâşiate de singurătate...
Un suflet prihănit...
Suflet menit sa ducă crucea din contextul împlinirii lor.
Obrazul moale a totuna cu sângele, iar rănile mă dor.
Un vuiet macabru aduce stingerea licăririi ochilor bolnavi.
O lumânare e poarta unui lung itinerar neelucidat de condiţia umană,
Iar timpu-i un mit în jurul căruia ne raportăm devenirea.

Ce cald e paharul de lapte din mâinile mele...
Pleoapele-mi cad obosite,nu pot să respir,
Sudori fierbinţi îmi învăluie trupul,
Sunt abătută, confuză, intru-n delir.

Zorile-s atât de aproape, eu încă n-am adormit;
Patul m-aşteaptă, nici către el nu privesc,
Ascult în linişte ceasul cum bate,
Paharul de lapte-l rotesc...
Strategii belicoase plănuiesc în neştire
Ca sistem defensiv să-mi croiesc...
Sunt un copil sau conştiinţă matură
Şi într-o lume ciudată trăiesc.
O scânteie-a mai ramas să-mi lumineze chipul.
Ceara fierbinte e ca un sărut,
O umbră neagră pe umăr m-atinge
Zâmbindu-mi din aşternut.

În pat amorţită reintru-n vârtej.
Readuce dileme în ale mele gânduri
Vârtej fictiv lipsit de-nţeles.
Aceleaşi imagini în repetate rânduri
Îmi leagă ochii minţii, mi-i leagă fedeleş.

Senzaţii vibrante reflectă oglinda,
Haotică umbră, un spectru nebun.
De-i boala sau moartea, vedenie sau nu
Nu-mi pot da seama şi n-am cum s-o spun.

Tâmplele-mi ard, ochii-mi clocotesc,
Degetele-mi amorţesc,mâinile-mi transpiră,
Buzele-mi sunt uscate, nimic nu mai rostesc,
Să mă ridic din pat,
S-aprind lumina lumânarii
Nu mai reuşesc.
Pieptul meu zvâcneşte,
Iar tâmplele-mi se sfărâmă...

..."Lacul ablastru adie frunze ruginii de toamnă,
Un nor greoi, sihastru trece peste văi,
Eu stau în acelaşi loc ca odinioară,
Sfărâm în mâini nisip mărunt...
Un sentiment nostalgic,ce-aduce memoriei mele
Portretul miticului androgin,
Mă coboară pe Pământ
Din Universul tragic al serilor selenare...
Şi îmi cuprinde mintea în valuri străvezii
Aducătoare de tablouri tomnatice târzii".

Nebuloasă universală

Le interpretez ca fiind elemente existenţiale,
Superioare condiţiei umane şi necircumscrise temporal...
Sentimentele...

Un nor de flăcări ce mistuie interiorul,
Concentrate în simpla lacrimă fierbinte
Prelinsă din adâncul sublimei suferinţe...
Deasupra cuvintelor semnificaţia lor e complexă,
Determinând analiza inimii, unica ce poate duce omul
pe drumul a ceea ce simte...
Sunt umbre ce bântuie lumea,
Sădesc şi ură,la fel şi iubire,prinzând rădăcini,
Înlănţuind umanitatea într-o carceră spirituală
Excluzând evadarea din cercul vicios sentimental...
Prizonierul...
E cel care cade pradă acestor umbre vii,
E cel care păleşte în miezul suferinţei,
În timp ce slăbiciunea deschide noi itinerare
Spre dărâmarea acelui templu construit în om.

Regrete, amintiri...

Paşii tãi se pierd în volburile nopţii pe drumul pustiit…
Eşti plin de nepãsare,fãrã sentiment când te gândeşti la mine
Şi-acum când te zãresc îmi amintesc de noi, dar mai ales de tine:
Atunci când mã iubeai, când mã voiai alãturi,
Când mi-ascultai tãcerea şi luai aminte tot
Fãrã a fi nevoie de o şoaptã de rãspuns
Pentru a-mi ghici subtil un sentiment ascuns.
Când ochii noştri cu lacrimi şiruind
Îşi vorbeau suav ca noi sã ne-nţelegem,
Prin simpla mângâiere, prin blândul tãu sãrut
Noi ne-am unit de-a pururi şi din profan ne-am rupt.
Cu chipul sticluind, cu umbra ta de gheaţã,
Cu gura ta amarã zâmbete ilustrai
Şi mã simţeam o muzã a înscenãrii tale
Unde jucam rolul celei ce-o urai.
Şi câtã suferinţã urmatã de regrete,
Şi cât-amãrãciune în mreje m-a cuprins,